16 Aprilie 1983 – In memoriam Mircea Lucescu
Nu am putut sa scriu nimic despre Mircea Lucescu pe toată perioada de doliu de la moartea sa… nu am reușit pentru că am fost ocupat să plâng… în semn de respect voi scrie o singură dată… aceasta scrisoare este pentru a mi se lua de pe inimă și pentru a mă liniști…
16 Aprilie 1983.
Ziua în care România învingea Italia, campioana mondială.
Am fost acolo, pe Stadionul 23 August.
Eram copil, lângă tata, cu ochii plini de vis și cu inima bătând pentru fotbal. Venisem să-l văd pe Ilie Bălaci, „Minunea blondă”, jucătorul care pentru mine părea din altă galaxie. Eu eram cu Dinamo, cu Dudu Georgescu… dar Bălaci era magie.
Și totuși, în ziua aceea, fără să știu, nu pe el aveam să-l descopăr.
Pe marginea terenului era un om.
Stătea în picioare, îmbrăcat într-o haină lungă, deschisă la culoare. Nu juca, dar conducea tot. Dirija. Era acolo, dar parcă era peste tot.
L-am întrebat pe tata: „Cine este?”
Mi-a răspuns simplu: „Este idolul meu… Mircea Lucescu.”
A fost prima dată când am auzit acest nume.
Și, fără să-mi dau seama atunci, a fost momentul în care a intrat în viața mea… pentru totdeauna.
Anii au trecut.
El s-a întors la Dinamo al meu. Eu am crescut. Dar ceva a rămas constant: fascinația mea pentru acest om. Am urmărit tot ce ținea de el. Fără să conștientizez, am încercat să învăț, să copiez, să înțeleg.
Nu știu cât am reușit.
Nu știu cât din ceea ce a fost el se regăsește în mine.
Dar știu un lucru, cu o certitudine care nu mai are nevoie de dovezi:
l-am iubit.
L-am iubit atât de mult, încât pierderea lui m-a durut mai profund decât credeam că poate durea ceva. Mai profund decât eram pregătit să simt. Mai profund decât am simțit chiar și în alte momente grele ale vieții mele.
Nu l-am cunoscut niciodată.
Nu am dat mâna cu el.
Nu i-am vorbit.
Și totuși… de fiecare dată când îl vedeam, simțeam că face parte din mine.
M-am întrebat de multe ori:
Ce i-aș fi spus dacă l-aș fi întâlnit?
Astăzi știu răspunsul.
Nu ar fi fost un discurs.
Nu ar fi fost cuvinte mari.
Ar fi fost atât:
Mulțumesc, Mircea Lucescu.
Pentru tot ceea ce ai fost.
Pentru ceea ce ai construit.
Pentru ceea ce, fără să știi, ai sădit în mine.
Semnat,
Un om care te-a iubit fără să-și dea seama.